sâmbătă, 30 ianuarie 2010

200km/ora

as alerga cu 200km/ora.as accelera atat cat pot pedala motocicletei si as goni pe un drum pustiu.
as ridica ochii pe cer.il vad.sunt nori putini...dar stele multe.e luna plina si lumina ei ma urmeaza.
ne urmarim intr-un joc efemer gata oricand sa se termine...albastrul intunecat al cerului ma inneaca.vantul imi suiera in urechi..sangele svacneste in vene,imi trimite oxigen in aorta si inima pulseaza.
accelerez.
umbre.mii de vise mi se perinda prin fata ochilor.
respiratia imi devine ca gheata.
continui sa visez.
fiecare umbra isi reneaga coltul.asteapta sentinta pentru a deveni constienta.
pe fiecare centimetru de piele simt cum dorinta devine fantezie.ma desprind de tot ce ma doare.sunt libera.
nu sunt a nimanui si nici nu voi fi.

vineri, 29 ianuarie 2010

povestioara imprumutata

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu:
- „Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul“.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis-o pe prima, iar omul a privit înauntru. În mijlocul încaperii se afla o masa mare, rotunda. Pe masa se afla un vas urias, cu tocana, care mirosea atât de bine încât omului nostru i-a lasat gura apa. Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau sa fie înfometati. Aveau linguri cu cozile foarte lungi care le erau legate de brate si astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu mâncare, dar, tocmai din cauza cozilor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gura lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferintei lor. Atunci Dumnezeu a spus:
„Acum ai vazut Iadul“.
Au mers apoi catre cealalta camera si au deschis usa. Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas urias asezat la mijloc, plin cu tocana care îti lasa gura apa. Oamenii de la masa aveau aceleasi linguri, dar pareau sa fie sanatosi, bine hraniti, râdeau si vorbeau între ei.
Omul pios a spus:
„Doamne, nu înteleg…“
„Este foarte simplu, a raspuns Dumnezeu. Acesti oameni au învatat sa se hraneasca unul pe altul; din pacate, ceilalti se gândeau doar la ei însisi“.

...aceasta povestioara nu imi apartine,dar mi s-a parut atat de incredibil de adevarata incat m-am gandit sa o impart cu voi.eu recunosc ca noi oamenii suntem mult prea egoisti...si tocmai de aceea sper ca aceste randuri 'imprumutate' nu vor supara ci doar vor da de gandit.

in lumea noastra suntem singuri.oare de ce ne incapatanam sa fim din ce in ce mai singuri prin egoism?

miercuri, 27 ianuarie 2010

marea dragostea mea.



Mi-e dor de mare.se revarsa peste mine placerea aproape inumana de a-mi cufunda mainile adanc in nisipul de pe malul marii.un val inspumat sa imi ia apoi sclipind in lumina lunii ultimele fire argintii de nisip de pe degete.vantul imi raspira parul aruncandu-mi peste el picaturi sarate.in cadere imi saruta umarul si dispare sagalnic pentru o secunda.acum imi saruta buzele si zambesc ametita.are gustul sarat.
inchid ochii mei.vorbesc prin atingeri.
in sufletul meu se raspandesc bucati de oglinda.respir si imi las bataile inimii sa se ascunda.val dupa val imi infioara gleznele.apa rece,inspumata cu luciri de jad,pe alocuri colorata in gri dantelat si apoi intunecata de un nor ratacit,ma mangaie...ma atinge.rochia lunga,de matase a noptii se intinde in spatele meu si simt luna aparand in sfarsit.
respir.undeva in adanc simt cum ma prabusesc catre neant.dincolo de sunetul valurilor ce urla numele meu izbindu-se de tarm aud cum fosnesc pasii tai in cautarea mea.iau apa in maini minunandu-ma de lichidul incolor.iau raceala sa si mi-o trec peste frunte.prima picatura ce ma atinge rupe tristetea...devine durere.
mi se coboara in piept o caldura ciudata..ma revaseste ma inalta si ma lasa in vazduh...ma coboara...ma umple.simt lacrima ..e doar una ...si cade.s-a dus.
deschid ochii .langa piciorul meu marea imi lasase o scoica.
marea mea albastra... cat te iubesc...

joi, 21 ianuarie 2010

a ucide ...

am observat ca in ultima perioada ca numarul celor ce mor creste..si creste..
fie ca e vorba de cei ce se sinucid din motive absurde fie ei ce ucid din motive si mai absurde.ma doare.am vazut cazul femeii din iasi batuta cu o cruzime animalica de catre iubitul ei de 60 de ani ametit de bautura..a dezbracat-o si a dat-o afara din casa pe un ger cumplit ...*pentru a muri la ea acasa daca e sa moara*......ma cutremur.mi-e sila de acest om.fiecare particica din mila urla de neputinta.imi stapanesc larimile incercand sa nu ma gandesc cat a suferit aceea femeie,singura,neputincioasa,in frig...ma doare.e absurd..e doar o femeie necunoscuta si departe de mine...dar pe mine ma afecteaza.si ma gandesc ce as deveni daca la randul meu as ucide pe acel om care a ucis?

luni, 18 ianuarie 2010

atat de repede ca si cum clipesc

:)ai intrat in viata mea ca o raza timida de soare.ma intreb si acum cunoscand bucuria pe care mi-o provoci ce alta persoana as fi cunoscut daca la acel moment eram intr-un alt loc.dar ...asa a fost sa fie.imi esti draga pentru ca ma regasesc in tine.pentru ca mai vad copilaria in ochii tai.
asa cu bune si rele ne suntem alaturi si vom mai fi multi ani de acum incolo.
esti prietena mea.
si vom fi mereu.
la fel de repede,la fel de sincer cum clipesc:)

vineri, 8 ianuarie 2010

nu am chef de nimic.sunt depresiva un pic...trebuie sa ma intelegi.mi-e frig.
e iarna...iar eu urasc frigul si zapada....am obosit sa vad troiene de gheata murdara pe trotoare,oameni zgribuliti din ale caror guri ies aburi latosi si albi,de parca si-ar da ultima suflare.
m-am nascut iarna dar sunt semn de foc.
hmmm...ma tot gandesc la vara.o astept sa simt din nou caldura in suflet.posibil iarna ma transforma,cu gheata ei si albul mat intr-o fiinta mult mai rece decat sunt.ar trebui sa fac atatea lucruri...dar nu fac.doar stau..astept sa treaca timpul desi eu stiu ca acest timp nu il mai primesc inapoi.poate ca nu apreciez sau poate nu mai e nimic de apreciat.
nu pot decat spera.

joi, 7 ianuarie 2010

sunt doar eu si cu mine.o singuratate marcata de fumul unei tigari.am inceput sa scriu din dorinta mainii drepte si o portiune din creier ce comanda simplu ideea de a lasa cuiva o parte din mine.
vom vedea pe parcurs cum evoluez...deocamdata privesc in jur reconstituind scena.stiu ca am facut pe cineva sa sufere.in aceasta camera am rupt inima cuiva in doua prin un refuz.refuzul lui.camera pastreaza sentimentele amestecate cu parfum de vanilie.va fi acolo si in alte dati dar vocea lui se va pierde.ne vom uita ca si data trecuta,intr-o alta viata ce trebuia retraita acum.
ma intreb incalzindu-mi palmele de buze cat de fragila e mintea lui.din ce in ce mai des ajung la concluzia ca oamenii toti oamenii sunt mai singuri decat par.alearga stablindu-si teluri ce duc intotdeauna spre iubire.nu recunoastem mereu dar asta e esenta.asa ne amagim ca inselam singuratatea.
mda..sunt dezamagita.imi va fi dor.