povestioara imprumutata

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu:
- „Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul“.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis-o pe prima, iar omul a privit înauntru. În mijlocul încaperii se afla o masa mare, rotunda. Pe masa se afla un vas urias, cu tocana, care mirosea atât de bine încât omului nostru i-a lasat gura apa. Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau sa fie înfometati. Aveau linguri cu cozile foarte lungi care le erau legate de brate si astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu mâncare, dar, tocmai din cauza cozilor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gura lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferintei lor. Atunci Dumnezeu a spus:
„Acum ai vazut Iadul“.
Au mers apoi catre cealalta camera si au deschis usa. Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas urias asezat la mijloc, plin cu tocana care îti lasa gura apa. Oamenii de la masa aveau aceleasi linguri, dar pareau sa fie sanatosi, bine hraniti, râdeau si vorbeau între ei.
Omul pios a spus:
„Doamne, nu înteleg…“
„Este foarte simplu, a raspuns Dumnezeu. Acesti oameni au învatat sa se hraneasca unul pe altul; din pacate, ceilalti se gândeau doar la ei însisi“.

...aceasta povestioara nu imi apartine,dar mi s-a parut atat de incredibil de adevarata incat m-am gandit sa o impart cu voi.eu recunosc ca noi oamenii suntem mult prea egoisti...si tocmai de aceea sper ca aceste randuri 'imprumutate' nu vor supara ci doar vor da de gandit.

in lumea noastra suntem singuri.oare de ce ne incapatanam sa fim din ce in ce mai singuri prin egoism?